Festivalul Martian Negrea

Editia XII – 2015

Editia XI – 2014

Editia VII – 2010

Martian Negrea(1893-1973)

Marţian Negrea (29 ianuarie 1893, comuna Vorumloc, azi Valea Viilor, judeţul Sibiu – 13 iulie 1973, Bucureşti) – compozitor, muzicolog şi profesor. Şi-a început studiile muzicale la Seminarul Andreian din Sibiu (1910-1914) cu profesorul Timotei Popovici (teorie-solfegiu) şi Franz Ziska (vioara-particular), paralel luând lecţii particulare de violoncel la Viena, 1913, cu profesorul Friedrich Buxbaum. După încheierea primului război mondial, s-a înscris la Akademie fur Musik und Darstellende Kunst din Viena, 1918-1921, unde, cu ajutorul compatriotului său, compozitorul şi muzicologul Eusebie Mandicvschi cu care a urmat armonia, contrapunctul şi istoria muzicii, a reuşit să ajungă la clasa de compoziţie şi orchestraţie a lui Franz Schimdt şi profesorilor Eugen Thomas (dirijat coral), J. Saphier (pian) şi Witz Norvil (canto).

Înainte de perfecţionarea la Viena, a fost profesor de muzică la Sibiu 1912-1913, dirijor al Corului Seminarului Andreian şi al Corului meseriaşilor români de Sibiu 1912-1913, apoi profesor de armonie, contrapunct, forme şi compoziţie la Conservatorul din Cluj Napoca, 1921-1941, profesor de armonie şi contrapunct 1941-1963 şi profesor consultant 1963-1973 la Conservatorul din Bucureşti. În cadrul activităţii de director artistic al Societăţii Filarmonica din Cluj 1925-1929, Negrea a dirijat o serie de concerte simfonice şi vocal-simfonice în Catedrala „Sf. Mihail” – la cererea comunităţii romano-catolice din Cluj Napoca a dirijat Misse, oratorii, recviemuri, Stabat Mater de Pergolesi etc. Profitând de şederea în marele centru transilvănean, nu a ocolit nici Opera Română pentru care a scris drama muzicală Păcat boieresc, conducând premiera absolută din 1934, unde a dirijat spectacole Faust, Samson şi Dalila, Pescuitorii de perle şi baletul Coppelia. A publicat studii, articole, cronici în „Muzica”, „Contemporanul”, „Contrapunct Timişoara”, „Scânteia”, „Informaţia Bucureştiului” etc.

A susţinut conferinţe şi prelegeri, emisiuni radiofonice şi de televiziune. A fost distins cu Premiul II 1922 şi Premiul I 1938 de compoziţie „George Enescu”, cu Premiul de lied „Robert Cremer” din Bucureşti 1939, cu Premiul de Stat 1952, 1954, cu Ordinul Muncii, clasa a II-a 1954 şi clasa I 1964, precum şi cu titlul de Maestru Emerit al Artei 1958. Fără a cunoaşte graniţe între formele şi genurile muzicale clasice şi contemporane, a scris de la miniaturi instrumentale şi vocale, până la muzică de scenă. În domeniul operei a lăsat o capodoperă Păcat boieresc, operă în 2 acte după nuvela lui Mihail Sadoveanu, a cărei premieră în ziua de 3 octombrie 1934 la Opera Română din Cluj a marcat un moment de vârf al creaţiei originale ce s-a reluat şi după război sub titlul Marin Pescarul pe mai multe scene din ţară.

Atras în tinereţe de muzica religioasă, Negrea a reuşit să dea la iveală câteva lucrări vocal-simfonice de ample proporţii în perioada bucureşteană: Recviemul Parastas, opus 25 (1956) în memoria lui George Enescu, executat în primă audiţie după moartea sa 1990, în oraşul martir al Revoluţiei din 1989, Timişoara, precum şi Oratoriul patriei (1959). În domeniul muzicii simfonice a scris: Fantezia simfonică, opus 6 1921, 2 Rapsodii române , opus 11, 1935 şi opus 18, 1950, Poveşti din Grui, opus 15, 1940, poemul simfonic Recrutul, opus 21, 1953, Simfonia primăverii, opus 23, 1956, poemul simfonic Sărbătoarea muncii opus 25, 1958, Divertismento pentru orchestră, 1958, Concertul pentru orchestră, opus 28, 1963. Deşi nu a reuşit să compună muzică pentru filme artistice de lung metraj, totuşi, prin coloanele sonore la filmele documentare Prin Munţii Apuseni, opus 20, 1953 şi Baia Mare, opus 22, 1953, a dat la iveală pagini de referinţă (Tarantela – care ilustra un izbuc de munte – a devenit semnal celebru de emisiuni de televiziune şi radio).

Fire retrasă, intimist prin vocaţie romantică, Negrea a strălucit în muzica de cameră. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale merită a fi amintite: Sonata în sol bemol pentru pian, opus 5, suita Impresii de la ţară, opus 6, Sonatina pentru pian, opus 8, Patru piese pentru harpă, opus 16, Cvartetul de coarde, opus 17, Suita pentru clarinet şi pian, opus 27, dar şi lieduri pe versuri de Lucian Blaga şi Marilena Protopopescu. Câteva coruri mixte pe versuri populare, texte religioase şi poeţi români (Eminescu, Ioan Meiţoiu, Ion Boldici) confirmă larga disponibilitate a compozitorului transilvănean pentru genul vocal chiar şi pentru copii – ciclul Blăniţă albă cel viteaz pe versuri de Al. Dinu Ifrim. Experienţa pedagogică a sa s-a concretizat în câteva manuale de referinţă pentru învăţământul muzical mediu şi superior: Teoria instrumentelor muzicale, Cluj, 1936; Contrapunct, Cluj, 1937; Tratat de forme muzicale, Cluj , 1937; Armonie, Bucureşti, 1948; Tratat de contrapunct şi fugă, Bucureşti, 1957; şi Tratat de armonie, Bucureşti, 1958.

Creaţia lui muzicală dovedeşte experienţa unui talent excepţional, dublat de un profesionist exemplar. La baza lucrărilor sale se află folclorul românesc fie sub formă de citate şi prelucrări, fie ca teme de invenţie proprie dovedind un meşteşug avansat de valorificare a tradiţiei armonice şi polifonice a precursorilor Gheorghe Dima şi George Enescu, dar şi muzicii contemporane universale, în diversele ei ipostaze şi stiluri (neoclasicism, impresionism şi expresionism). De asemenea, a manifestat o atracţie specială faţă de muzica programatică Prin Munţii Apuseni, Impresii de la ţară, Recrutul şi Poveşti din Grui, fiind un creator vădit legat de natura satului românesc. Departe de a fi tributar impresionismului francez, compozitorul a încercat să ajungă la propriul său impresionism de esenţă populară românească (Gheţarul de la Scărişoara din muzica filmului Prin Munţii Apuseni), după cum nu a fost străin de dodecafonismul lui Arnold Schonberg în melodica unor lieduri la totalul cromatic (Fiorul, Visătorul şi Sus), ce vădeşte o stăpânire deplină a serialismului dodecafonic vienez.

Provocat de muzicologul George Breazul, autorul unei colecţii de istoria muzicii, Negrea a publicat un excepţional studiu Un compozitor român ardelean din secolul al XVII-lea: Ioan Căianu, Craiova, 1941. Astfel a început recuperarea creatorilor români din Transilvania, asimilaţi brutal de istoriografia maghiară în şcoala ungară, celebrul Codex Caioni devenind peste timp un instrument de investigaţie a culturii muzicale autohtone. De fapt, eseul istoriografie asupra lui Ioan Căianu provenea dintr-un spirit patriotic înnăscut al muzicianului ardelean, nicidecum dintr-un gest polemic cu substrat politic. Pecetea naţională nu poate fi desprinsă de întreaga moştenire artistică a acestei personalităţi de majoră statură profesională a muzicii româneşti.

(sursa: http://www.crispedia.ro/Martian_Negrea )